„Un coach e cineva care îți spune ce nu vrei să auzi, pentru ca să vezi ce nu vrei să vezi, pentru ca să poți fi ce ți-ai dorit întotdeauna să fii” (Tom Landry, coach).

Te provoc să răspunzi la întrebarea din titlu, provocată la rându-mi de o lectură: Românul altfel... decît toţi ceilalţi români. Fiecare dintre noi, spun studii recente, crede despre sine că e mult mai bun decât marea majoritate a celorlalți conaționali. Tendința oamenilor de a crede că, în ce privește caracterul, sunt mai buni decât alții este universală; o dovedesc studii realizate pe populații diferite. Însă distanța între „Eu sunt...” și „Alții sunt...” pare, la români, enormă: 86% credem despre noi înșine că suntem onești/corecți, în vreme ce doar 17% credem că și alți conaționali sunt onești/corecți; 86% credem că suntem perseverenți în muncă, în vreme ce doar 23% credem că și alții sunt la fel; 88% credem că știm să păstrăm un secret, în vreme ce doar 28% avem încredere în confidențialitatea promisă de alții; etc. etc. Ca să preiau o metaforă a unuia dintre clienții mei, fiecare dintre noi se simte o floare delicată într-un lan de... tractoare, excavatoare, tancuri care „calcă totul în picioare”...

Motto: Înţeleptul învaţă pe pielea altuia, prostul nici pe a lui.

V-aţi întrebat vreodată cum ajung mulţi oameni să penduleze între siguranţă de sine, deseori arogantă şi agresivă, şi anxietate, depresie sau chiar tentativă de suicid? Sigur, artiştii şi vedetele de televiziune sunt cazurile cele mai vizibile şi cele mai expuse la astfel de oscilaţii. Însă, deşi ascund cu grijă că ar trăi momente de slăbiciune, vedem adesea că nici oamenii aparent foarte puternici – antreprenori multimilionari, manageri de top ori politicieni – nu sunt ocoliţi de această balanţă instabilă. Şi nu vă păcăliţi singur(ă): oricine, chiar şi dumneavoastră sau eu, poate ajunge în aceeaşi situaţie.

Trecusem bine de 30 de ani, când o carte de sociologie autentică mi-a zdruncinat modul destul de naiv în care vedeam lumea socială: Jean-Michel Berthelot, Le piège scolaire / Capcana şcolară, Paris, PUF, 1983. Sociologul francez dezvăluia, cu probe solide, că pentru foarte mulţi copii şi tineri încrederea că doar capacitatea proprie de performanţă contează era o capcană. La vremea respectivă, capcana era ascunsă în instituţia şcolară. Între timp, pe măsură ce criticile la adresa şcolii au devenit tot mai severe, ea s-a transferat în educaţia adulţilor: în discursurile unor speakeri motivaţionali, în articolele şi cărţile despre oamenii de succes, în training, consiliere şi coaching.