Cu totii suntem diferiti si actionam diferit, asadar, si intelepciunea este diferita. Seniorhyper si Costa d’Oro propun o solutie interactiva prin care atingerea intelepciunii devine un efort comun, un exercitiu in care oricine poate sa ofere un sfat intelept.

În urmă cu doar câteva ore, puneam capăt unei colaborări care mi-a adus multe satisfacții, sub pretextul că timpul nu-mi ajunge pentru a continua, pentru a mai face ceea ce, nu de puține ori, a fost refugiul meu, oaza mea. Nu vi s-a întâmplat niciodată ca lucrurile care, cândva importante, să-și piardă din însemnătate?

Înţelepciunea nu înseamnă să ai răspuns la orice, înseamnă să-ţi pui întrebările corecte. În opinia lui Marc Hack, specialist în dezvoltare personală, întrebările pe care ni le punem fac diferenţa între cine suntem şi cine putem deveni. Marc a întocmit o listă de zece întrebări pe care le argumentează după cum urmează.

Motto: Înţeleptul învaţă pe pielea altuia, prostul nici pe a lui.

V-aţi întrebat vreodată cum ajung mulţi oameni să penduleze între siguranţă de sine, deseori arogantă şi agresivă, şi anxietate, depresie sau chiar tentativă de suicid? Sigur, artiştii şi vedetele de televiziune sunt cazurile cele mai vizibile şi cele mai expuse la astfel de oscilaţii. Însă, deşi ascund cu grijă că ar trăi momente de slăbiciune, vedem adesea că nici oamenii aparent foarte puternici – antreprenori multimilionari, manageri de top ori politicieni – nu sunt ocoliţi de această balanţă instabilă. Şi nu vă păcăliţi singur(ă): oricine, chiar şi dumneavoastră sau eu, poate ajunge în aceeaşi situaţie.

Unii experţi le consideră nevoi umane fundamentale. Vă prezint foarte pe scurt trei modele recente, fundamentate unul pe studii din neuroştiinţe, altul pe combinarea psihologiei nevoilor umane cu observaţii directe în procese de coaching, iar cel de-al treilea pe studii empirice de psihologie şi psihiatrie. Apoi, supun aceste modele gândirii critice. La final, vă ofer patru întrebări coaching-style, care ar putea schimba performanţele şi vieţile unora.

Am decis să scriu acest articol pentru că nu demult cineva mi-a contestat dreptul de a avea, despre coaching, o opinie diferită de opinia unor coachi atestaţi. Argumentul lui? Eu nu am o certificare în coaching.

Nici nu am nevoie de vreo certificare. Sper că-mi veţi ierta lipsa de modestie: când ajungi la nivelul de competenţă-performanţă intelectuală al unui profesor universitar specializat în ştiinţe socio-umane, poţi – şi e obligatoriu, dacă te respecţi ca profesionist – să creezi modele de lucru, nu doar să foloseşti pur şi simplu ce au creat şi furnizează alţii. Cine i-o fi învăţat coaching pe inventatorii coachingului? Câte modele de lucru din "industria" resurselor umane au fost create de, sau au fost fundamentate pe ideile publicate de, cercetători şi profesori universitari, care lucrează adesea şi practic, nu doar, aşa cum cred mulţi, teoretic sau didactic?