Din ce în ce mai mulţi profesionişti, de diferite naţionalităţi, devin piese cheie în jocul globalizării: sunt oameni care azi sunt în Bucureşti, mâine în Londra, peste o săptămână în Kuala Lumpur, Dubai sau Ciudad de Mexico. Sunt şi români în hub-uri legislative precum Bruxelles şi Washington, dar şi financiare, de la Frankfurt, la New York, Londra şi Singapore. Forţa de muncă e din ce în ce mai mobilă, mai activă şi în alertă în vânarea de oportunităţi globale, mai mult ca oricând. Motivaţia este simplă: nu e tot globul în criză în acelaşi timp.

Mi-am propus să abordez o problemă care revine obsesiv în mass media românească. Este vorba de faimoasa plecare în străinătate şi apoi, şi mai spectaculoasă, reîntoarcere a românilor în „ţara mamă˝. Posibilităţile actuale de a studia şi a munci în străinătate, la care contribuie programele de mobilităţi avute la dispoziţie, fac din experienţa plecării din ţară, un lucru aproape banal. Este recunoscut de către societatea românească?

Pentru îmbunătăţirea calităţii învăţământului şi eliminarea lipsei de interes din partea studenţilor este necesară schimbarea stilului de prezentare a informaţiei în faţa tinerilor. Adaptarea sistemului de predare la cerinţele actuale este o problemă ce ar trebui să preocupe personal fiecare cadru didactic în parte.

Mulţi tineri, în căutarea unui loc de muncă, întâlnesc situaţii greu de explicat şi care de multe ori le blochează şansele de recrutare sau înaintare în carieră. Mă refer la un fenomen care are loc frecvent: tânărul lansează o idee bună, dar care, din păcate, nu rezistă presiunii sistemului. Apar bariere în calea trecerii de la proiect la concret ce descurajează iniţiatorul.

Expertul european contemporan trebuie să citească atent fiecare material, să înţeleagă în primul rând el ce se doreşte cu acel document, să filtreze dacă este ceva important pentru regiunea de unde vine şi apoi să scrie 10-20 de rânduri în limba sa maternă despre această iniţiativă.