Un roman blând și odihnitor, ca un început toamnă luminoasă, așa o să țin minte de La furat de cai, multipremiatul volum al norvegianului Per Petterson, publicat în 2003, tradus în peste cincizeci de limbi și adaptat pentru cinematografie în 2019.

Rămân cu mine aroma pădurii, mirosul de fân, cai, de rășină și lemne proaspăt tăiate, care ard în soba cabanei din estul Norvegiei, unde Trond Sander s-a mutat, la șaizeci și șapte de ani, după pierderea soției. Aici își rememorează un episod din copilărie, când călărea bușteni pe râu sau mergea „la furat de cai”, într-o vacanță petrecută la țară, cu un tată plin de secrete, despre care nu era sigur nici cum își câștiga traiul.

Povestea începe cu protagonistul povestitor, aproape de bătrânețe, dar se concentrează asupra verii anului 1948, la trei ani după plecarea nemților din Norvegia, când Trond are cincisprezece ani și stă într-un sat asemănător celui în care s-a retras acum. Își amintește cum își ajuta vecinii fermieri să facă fânul, să taie lemne sau cum se distra cu un prieten vecin, pe nume Jon. Câteva întâmplări stranii și tulburătoare îl iau prin surprindere în vara aceea pe adolescentul Trond. Mai întâi, observă relația tensionată dintre tatăl său și tatăl lui Jon. Apoi, familia prietenului este zguduită de un accident tragic. Trond este intrigat și de felul în care tatăl se poartă cu mama lui Jon. Își dă seama că între cei doi există o atracție neobișnuită. Toate enigmele vor fi mai târziu lămurite de un prieten de-al tatălui, care îl va lămuri ce se petrecuse în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Norvegia se afla sub ocupație nazistă.

Salturile povestirii din prezent în trecut aduc în prim-plan destinul lui Trond care, prin întâlnirea neașteptată cu fratele vechiului său tovarăș de aventuri, este nevoit să-și retrăiască copilăria și să-și analizeze relația cu tatăl dispărut. Îndemnul pe care acesta din urmă i-l dă în lunile de vară din anul 1948, în timp ce tăia urzici, îl va urmări mereu și va reveni în finalul romanului: „[…] și noi singuri hotărâm când ne doare.” Deși sună ca un clișeu motivațional sau ca o afirmație care poate fi ușor contrazisă, e o frază care îți rămâne în minte și cred că, pentru fiecare cititor/cititoare, o să aibă alt ecou.

Cu siguranță, farmecul cărții vine din talentul de povestitor al autorului care știe să-și apropie cititorii printr-un stil aparent simplu, direct, plin de oralitate, dar și de o poezie a detaliilor: „Lyra stă și se uită la mine cu un con de brad în gură, îi iese din gură ca un trabuc gros, neaprins și vrea ca eu să-l arunc, astfel încât ea să fugă după el și să-l aducă, dar odată ce am început acest joc, ea ar vrea să-l continue la nesfârșit, însă eu nu mai am putere. Sorry, spun, altă dată.”

„Mă uit pe fereastră la pădure. Văd o lumină roșie deasupra copacilor înspre lac. Începe să bată vântul. Se vede forma vântului pe apă.”

De când am citit La furat de cai, visez să găsesc o pădure, departe de oraș, să-i ascult sunetele. Sunt mai atentă la ce se întâmplă pe fereastră, pe cer, în jurul meu și îmi doresc tare mult să văd forma vântului pe apă.