– „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”… era odinioară întrebarea care plictisea orice copil, abia ieșit de pe băncile grădiniței, la fiecare întâlnire cu adulții.
– „Vreau sa fiu ca mama/ tata…: doctoriță, învățătoare, inginer, croitoreasă, bucătar, coafeză…“, veneau pe negândite și pline de zâmbet răspunsurile.
Tinerii adoptau modele de succes așa cum le percepeau ei în baza redusei experiențe de viață avute. După câțiva ani, copilul (preadolescent) era bombardat aproape constant cu îndemnul: „Să faci școală, să ajungi și tu om mare…”; om mare devenind un scop în sine.
Sfatul venea oarecum firesc de la generația Baby Boomers care înțelesese, în momente în care nici baza piramidei lui Maslow nu era prea solidă, că educația permanentă mărește considerabil șansele la o viață mai ușoară și chiar mai lungă.
Adevărul era că, imediat după Al Doilea Război Mondial, speranța medie de viață era relativ scăzută, dacă o comparăm cu standardele, așteptările și realitățile actuale; era în jurul vârstei de 50-55 ani și a crescut (deloc întâmplător) în jumătate de secol la peste 80 ani, cu tendința clară de continua creștere.
Evoluția speranței medii de viață în Europa după 1945 reflectă în mare parte redresarea postbelică, progresul medicinei, dezvoltarea economică și îmbunătățirea condițiilor de trai. Valorile diferă între state și regiuni, dar tendința generală este clar crescătoare.
Țările vest-europene s-au refăcut mai rapid, în timp ce Europa de Est a rămas ușor în urmă.
Privind retrospectiv, anii ’60, au fost marcați de creștere rapidă datorită antibioticelor, a vaccinurilor și a expansiunii sistemelor de sănătate și educaționale; vestul Europei se bucura de o speranță de viață de 68–70 ani, în timp ce estul atingea 64–66 ani.
În anii 1970–1980, în vestul Europei a continuat creșterea spre 72–75 ani, în timp ce estul (inclusiv URSS și țările-satelit) marcau o stagnare sau chiar o ușoară scădere (≈ 66-68 ani), din cauza problemelor economice și de sănătate publică (alcoolism, poluare, sisteme sanitare subfinanțate, politici slabe de prevenție etc).
În anii 1990, imediat după prăbușirea blocului estic, diferențele erau deja foarte mari: Vestul Europei se bucura de o speranță de viață de 76-78 ani, în timp ce în est, în unele țări, se înregistrau scăderi dramatice (ex. Rusia: ≈ 64 ani la bărbați).
Anii 2000 au înregistrat o tendință lentă de convergență, media europeană crescând la 77–79 ani, iar țările din Europa Centrală și de Est au crescut și ele constant, deși decalajul a persistat.
Descoperirile din domeniul medical, politicile de prevenție, creșterea nivelului de trai în Europa au facilitat creșterea speranței de viață și în anii 2010 la 81-83 ani, în vestul, și 74-77 ani în estul Europei. Pandemia de COVID-19 a produs însă scăderi temporare de 1–2 ani în multe state; media europeană (2022) situându-se la aproximativ 80 ani, cu valori mai ridicate în Spania, Italia, Elveția, Franța (83–84 ani) și mai scăzute în Ucraina, Rusia, Moldova, Bulgaria (70–74 ani).
Lumea se schimbă, iar deziderate noi au reformulat acțiunile și așteptările oamenilor. Poveștile copilăriei mele se încheiau cu expresia: „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar în prezent oamenii privesc încrezători (nu fără fundament științific) la sintagma: „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.
Poate educația să contribuie decisiv la creșterea speranței de viață? Fără urmă de tăgadă, răspunsul este DA. Nu singură; e nevoie de voință politică, de strategii economice coerente și de tehnologii performante (indiferent de domeniu). Însă și acestea din urmă tot în educație își regăsesc rădăcinile. Așadar, educația, privită ca sistem, pare să fie numitorul comun într-un calcul factorial de sumă nenulă.
Persoanele cu un nivel educațional mai ridicat au, în general, acces mai bun la servicii medicale, la informații medicale și adoptă mai ușor comportamente sănătoase (alimentație echilibrată, activitate fizică, reducerea fumatului și a consumului excesiv de alcool etc.), folosind mai des serviciile medicale preventive (screening, controale medicale).
O educație mai bună aduce locuri de muncă mai bine plătite și mai stabile, ceea ce înseamnă acces la locuințe mai sigure, alimentație mai bună și îngrijire medicală de calitate oriunde în lume.
În țările vest-europene, unde nivelul de educație a crescut mult după 1950, speranța de viață a urmat același trend ascendent, în timp ce în Europa de Est, decalajele educaționale (mai ales în zonele rurale) au contribuit la persistența diferențelor de mortalitate.
Conform datelor statistice (Eurostat și OECD), în UE, diferența speranței de viață între persoane cu educație scăzută și cele cu educație superioară este în medie de 7–10 ani la bărbați și 4–6 ani la femei. Drept exemplu, în Slovacia și Ungaria diferențele depășesc 10 ani la bărbați; în Suedia sau Italia, decalajele sunt mai mici, dar tot vizibile. Pe măsură ce nivelul mediu de educație a crescut în Europa după 1945 (mai ales prin accesul femeilor la educație), speranța de viață a crescut în paralel. Totuși, inegalitățile interne rămân mari: chiar și în țări bogate, persoanele cu educație scăzută trăiesc semnificativ mai puțin.
Observăm chiar și cu ochi profan (nespecializat în științe economice) cum competiția economică între națiuni, dar și între companii pe piețele lumii și-a rafinat strategiile (cumva firesc), de la asigurarea produselor și a serviciilor aflate la baza piramidei lui Maslow (cele necesare existenței), către cele aflate în părțile superioare ale acesteia (apartenență, recunoaștere), generând promisiuni ale atingerii nivelului maxim: împlinirea de sine.
Atingerea ultimului nivel al celebrei piramide se bazează pe un proces îndelungat, în care fiecare individ își găsește calea și rețeta succesului care îl face cu adevărat împlinit și, din nefericire, nu există o pilulă miraculoasă care, odată administrată, ar putea garanta atingerea dezideratului, indiferent ce este entitatea care promite acest miracol.
Cu îngrijorare, asistăm la apariția (de multe ori peste noapte) a unor companii sau persoane care se erijează în deținătorii unor produse, servicii sau cunoștințe miraculoase care ar asigura succesul și împlinirea de sine.
Acești falși profeți-vindecători au în calea succesului lor personal o singură barieră: gândirea critică a publicului-țintă.
Gândirea critică nu este din păcate nativă, aceasta se dezvoltă și se antrenează prin educație și experiențele de viață (care au de asemenea rol educativ).
Am putea să facem un exercițiu de imaginație în cel mai pur stil machiavelic căutând răspunsul la întrebarea: cum poți să vinzi cuiva ceva, de care nu are nevoie, pe care nu și‑l dorește și care nu îl ajută? Răspunsul cred că este ușor de intuit: anihilează‑i gândirea critică și va fi atras de cuvintele tale ca un fluture de noapte de lumina unei flăcări (care în final îl va face scrum).
Cum poți anihila gândirea critică? Distruge educația!
Faptul că sistemul educațional dă rateuri în funcționare și că numărul persoanelor cu analfabetism funcțional crește nu trebuie să ne mire. Iată câteva cauze și efecte ușor de observat în prezent (deși cititorul poate cu ușurință să adauge multe alte exemple):
Gândirea critică dezvoltată presupune studiu colectiv, într-o unitate de învățământ, dar mai ales individual. Studiul necesită timp. Dacă timpul este pierdut în fața ecranelor „scrollând” fotografii ale cunoscuților din vacanțe sau filmulețe „amuzante” cu animăluțe și copilași ai cunoscuților, nu mai rămâne timp de învățare și dezvoltare.
Verifică-ți telefonul, dragă cititorule, să vezi câte minute ai petrecut azi pe rețelele de socializare „scrollând”! Acestea sunt minute prețioase pierdute din viața ta.
Demonizarea și lovirea constantă a dascălilor e un fenomen nou și extrem de periculos. De câte ori nu auzim expresii de tipul: „Profesorii muncesc puțin, sunt nepregătiți, predau noțiuni învechite, e vina lor că nu sunt rezultate”?!
Uităm că dascălii și-au ales meseria (deloc printre cel mai bine plătite) din pasiune și că ei au în mână o „făclie” a cunoașterii și nu o pâlnie cu care toarnă înțelepciune în capul individului (ce simplu ar fi fost). Făclia lor ne luminează doar primii pași; pentru restul drumului trebuie să aprindem și noi făclia noastră.
Constatăm că dascălul își pierde involuntar rolul de model de urmat și nu trebuie să ne mire că tot mai mulți tineri își găsesc modele noi în „tik-tokeri” obscuri care obțin foloase de pe urma unui simplu „follow”.
Internetul, una dintre cele mai mari realizări ale omenirii, care facilitează schimbul de informații la niveluri și viteze nemaivăzute în istorie, conectând persoane și echipamente oriunde în lume, are și partea lui întunecată (fără să ne referim la dark web).
Acesta este ca o scenă pe care poate urca oricine (indiferent de pregătire), unde fiecare poate să interpreteze orice rol (de multe ori deghizat), unde oricine poate să emită judecați geniale sau stupide și mai ales este scena unde orice gunoi poate fi prezentat cu success ca o capodoperă științifică, iar mulți indivizi, a căror gândire critică este subdezvoltată, aplaudă frenetic. Vezi drept exemplu celebrele sfaturi medicale și tratamente promovate de persoane fără nicio urmă de pregătire medicală, pe rețelele de socializare și reacțiile halucinante ale urmăritorilor acestora.
Inteligența Artificială, o altă invenție senzațională (încă în stare incipientă), tot mai capabilă să ușureze prelucrările mari de date, să găsească rapid tipare într-o multitudine de procese, să creeze lucruri extraordinare adăugând viteză gândirii umane, riscă prin folosire incorectă să se distanțeze de scopul său existențial declarat și să arunce pe scena internetului - de unde își trage informațiile - tot mai multe gunoaie. Cu cât mai multe gunoaie pe această scenă, cu atât mai multe halucinații vom vedea și din partea AI-ului.
Dar cel mai mare pericol nici măcar nu vine din acest fapt (gunoaie informaționale care generează alte gunoaie), ci din pierderea interesului pentru învățare al individului. De ce să petrec timpul învățând, când AI‑ul știe tot, poate face raționamente pentru mine și îmi poate spune cum să fac un lucru?! Fenomenul este, în fapt, o instalare accelerată a unui deșert intelectual, în care omul (din rațiuni de confort) transferă către mașină tot ce are mai de preț: rațiunea.
Așadar, nu lungimea vieții sau dispariția fizică ar trebui să ne îngrijoreze, ci pierderea abilităților de a gândi critic procesele din jurul nostru. Și revenim la întrebarea care poate strânge laolaltă atât lungimea vieții, cât și calitatea ei: ce vrei să te faci când vei fi mare?
Privind în urmă, observăm că puține persoane aveau să practice la vârstă adultă prima opțiune (declarată în copilărie). Aproape fiecare respondent avea să aleagă peste ani un cu totul alt parcurs în carieră, odată cu descoperirea unor noi pasiuni, noi provocări, noi oportunități și de multe ori și datorită îndrumării adulților.
Au trecut anii, copiii respectivi au devenit adulți care adresează, la rândul lor, aceeași întrebare copiilor lor.
Am fi tentați să spunem că nimic nu se schimbă și trăim un ciclu straniu de dorințe care se împlinesc mereu în alt mod decât cel comunicat inițial. Dar nu, nu este la fel! Întrebarea rămâne și se repetă fiecărei noi generații, însă răspunsurile diferă.
De multe ori ne surprinde răspunsul evaziv inclusiv al celor care tocmai depășesc vârsta adolescenței, pregătindu-se pentru o viață de adult: „Nu știu, vreau să fac o facultate…” Răspunsul evaziv și nehotărârea pot fi privite ușor cu îngrijorare: „Este aproape adult și încă nu s-a hotărât? Încă se ține de fusta mamei? Ce înseamnă… „O facultate”?!
Ei bine, gândirea a evoluat și invit cititorul să asculte astfel de răspunsuri cu îngăduința dată de schimbările economice tehnologice, ale nivelului de trai și ale speranței de viață.
Facultatea (ca expresie generică a unei forme de învățământ) nu mai este un mijloc în drumul individului spre împlinirea personală (o treaptă intermediară), ci a devenit un scop în sine, o căsuță care trebuie bifată pe formularul vieții. A fost bifată? Mergi mai departe la următorul punct pe listă! (de exemplu: mașini, bani, dar și… dușmani – conform criteriilor de fericire postulate de un anumit gen muzical).
Modelele de succes s-au schimbat, dar dorințele au rămas constante: de-a lungul istoriei, fiecare individ și-a dorit o viață fericită - fără griji (materiale și spirituale). Pe nesimțite însă, în ultima jumătate de secol, sintagma „fără griji” s-a transformat în „fără efort”.
Pare o situație complicată și aparent o vale din care nu vom putea să ieșim, condamnați să ne trăim iluzia propriei împliniri fără să o atingem cu adevărat.
Cred că soluția o reprezintă educația prin încurajarea gândirii critice. Aceasta se face cu efort intelectual și disponibilitate la învățare care „deschide ochii” și pune la dispoziție o fabuloasă rachetă ce propulsează individul în vârful celebrei piramide Maslow.
Un prim exercițiu care se poate ușor transforma în automatism: nu dați „share” unei informații doar pentru că rezonați cu ea! Verificați înainte autenticitatea și veridicitatea acesteia! Nu uitați că impostorii de pe scena internetului stau în față și sunt bine deghizați!
În loc de încheiere, mă întorc la baza actului educațional: dascălii cărora le mulțumim plini de recunoștință, căci făclia lor a luminat parcursul generațiilor! Nu-i pot omite din șirul aprecierilor nici pe liderii care, individual sau prin intermediul companiilor pe care le conduc, au pus pietre de temelie trainice la fundația învățământului în Romania. Numesc aici, ca exemplu, efortul companiilor germane din Brașov la crearea Școlii profesionale în regim dual Kronstadt; un exemplu extraordinar de bună practică și deschizător de drumuri în educație.
Până la urmă, succesul unui sistem de învățământ nu aparține doar dascălilor, ci este un balans între școală, familie și mediul economic.
Bibliografie
[1] Murtin, F. et al. (2017), „Inequalities in longevity by education in OECD countries: Insights from new OECD estimates”, OECD Statistics Working Papers, No. 2017/02, OECD Publishing, Paris, https://doi.org/10.1787/6b64d9cf-en.
[2] Lourida I, Bennett HQ, Beyer F, Kingston A, Jagger C. „The impact of long-term conditions on disability-free life
expectancy: A systematic review”, PLOS Glob Public Health, 2022 Aug 5. The impact of long-term conditions on disability-free life expectancy: A systematic review - PMC
[3] Sylte, Dillon O et al., „Life expectancy by county and educational attainment in the USA, 2000–2019: an observational analysis”, The Lancet Public Health, Volume 10, Issue 2, e136 - e147, Life expectancy by county and educational attainment in the USA, 2000–19: an observational analysis - The Lancet Public Health.
[4] OECD (2025), „To Have and Have Not – How to Bridge the Gap in Opportunities”, OECD Publishing, Paris, https://doi.org/10.1787/dec143ad-en.
[5] Eurostat, Life expectancy by age, sex and educational attainment level.
[6] US college graduates live an average of 11 years longer than those who never finish high school | Institute for Health Metrics and Evaluation.
[7] Life expectancy.
[8] World Population Prospects.
